Epigenetica
Epigenetica
Vă prezint extrase din materialul, primit de la Elena Grecu, despre
epigenetică a prof dr Bruce H Lipton.
Profesorul dr. Bruce H. Lipton, expert în biologie celulară la Şcoala de
Medicină a Universităţii Wisconsin a pus bazele cercetării şi studierii unei noi
ştiinţe numită epigenetică care explică legătura dintre gene şi mediul
înconjurător. Dr. Lipton a descoperit faptul că atunci când fiinţa umană nu
trăieşte clipa prezentă, subconştientul rulează aproape în permenanţă „casete” cu
diferite înregistrări mai vechi. El a pornit de la fizica cuantică care explică
dualitatea corp-minte. Atitudinea noastră de conştienţă şi prezenţă este cea care
favorizează comunicarea cu impact rezonant molecular ce reprezintă cheia
principală a mecansimului prin care gândurile, atitudinile şi credinţele noastre
creează condiţiile de existenţa o corpului şi lumii exterioare.
Microbiologii au început să recunoască faptul că mediul şi fiziologia noastră
internă, dar mai ales percepţia noastră asupra acestora, determină nemijlocit
activitatea genetică din fiecare celulă. Timp de aproape 50 ani ni s-a inoculat
iluzia conform căreia sănătatea noastră şi destinul nu sunt altceva decât
programe prestabilite în codul genetic, de unde a luat naştere conceptul de
determinanţă genetică. În acest fel, mentalitatea oamenilor a fost deformată de o
credinţă conform căreia viaţa unui individ este predeterminată genetic, ceea ce
este fals.
Este clar, până şi pentru cel mai nepregătit individ, că toate crizele globale
care au impact asupra mediului, sănătăţii, economiei şi stabilităţii sociale
ameninţă suravieţuirea civilizaţiei umane. Dintr-o dată, vechiul desen animat cu
vreun bărbos ciudat purtând o pancardă pe care scrie: “Vine sfârşitul lumii!” nu
mai pare tot atât de hazliu. Media şi guvernul ne focalizează încontinuu atenţia
asupra întunecimii unor crize iminente, dar oricum progrese recente în domeniul
fizicii şi biologiei oferă o alternativă semnificativ diferită şi surprinzător de plină
de speranţă pentru aceleaşi simptome.
Noi investigaţii ştiinţifice sugerează că evoluţia civilizaţiei umane se
aseamănă cu soarta recurentă (repetabilă) a păsării Phoenix, o pasăre sacră
venerată în mitologia Egiptului antic. La sfârşitul ciclului vieţii ei pasărea Phoenix
îşi clădeşte un cuib din rămurele de scorţişoară cărora apoi le dă foc; atât
pasărea, cât şi cuibul ei ard sălbatec şi se transformă în cenuşă. Din cenuşă se
ridică o pasăre Phoenix nouă şi mai impozantă. O reînnoire a conştienţei noastre
ştiinţifice rescrie percepţiile noastre fundamentale despre viaţă şi evoluţie.
Punând împreună elementele din fizica nouă (mecanica cuantică), noua biologie
(epigenetica), şi noua matematică (geometria fractică) se revelează faptul că
crizele actuale nu reprezintă un sfârţit al civilizaţiei, ele fiind mai degrabă
purtătoarele unui surprinzător nou început, apariţia unei noi păsări Phoenix –
umanitatea globală.
Caracterul tuturor culturilor se bazează pe un set de credinţe fundamentale
cunoscute ca find paradigma de bază. Modificări semnificative în credinţele din
societate conduc inevitabil la dezintegrarea culturii predominante şi la apariţia
uneia noi. Civilizaţia occidentală s-a dezvoltat printr-o serie de astfel de revoluţii
culturale; tranzitând de la animism (culturile aborigine precum cea a americanilor
nativi), la politeism (exp. Egiptenii, romanii şi grecii), la monotheism (Cultura
iudeo-creştină şi islamică) precum şi la cultura actuală a materialismului ştiinţific
(bazată pe “adevărurile” Ştiinţei Moderne).
Fiecare civilizaţie este definită prin propria ei paradigmă de bază unică. În
mod current civilizaţia este adusă în poziţia unei noi revoluţii culturale. Revizuiri
recente în ştiinţă se ocupă de patru “adevăruri” fisurate pe care este construită
cultura noastră. Eu mă refer la aceste credinţe vechi ca fiind cele Patru Percepţii-
Mit ale Apocalipsei, percepţii greşite care contribuie la decesul civilizaţiei noastre.
Percepţia-Mit 1 – Biologia este controlată de mecanica Newtoniană bazată
pe materie /Revizuire – Biologia este controlată de forţele invizibile ale mecanicii
cuantice
Percepţia-Mit 2 – Genele controlează viaţa /Revizuire – Noua ştiinţă a
epigeneticii revelează faptul că mediul controlează genele
Percepţia-Mit 3 – “Supravieţuirea celui mai potrivit” conduce evoluţia
/Revizuire – Cooperarea conduce evoluţia
Percepţie-Mit 4 – Evoluţia este un proces întâmplător /Revizuire –
Organismele se dezvoltă pentru a se conforma mediului
Când aceste investigaţii ştiinţifice fundamental noi înlocuiesc miturile
noastre culturale limitatoare curente, cenuşa civilizaţiei noastre actuale va da
naştere unei versiuni magnifice a Phoenix-ului uman. Următoarea discuţie scurtă
este centrată asupra unor investigaţii ştiinţifice noi care risipesc mitul genelor,
credinţa limitatoare că genele controlează biologia.
Recent, rezultate ale Proiectului genomului uman au spulberat una dintre
credinţele fundamental-centrale ale Ştiinţei, conceptul de determinism genetic.
Noi am fost îndrumaţi să credem că genele determină caracterul vieţilor noastre
şi totuşi, noua cercetare revelează în mod surprinzător cum caracterul vieţilor
noastre este cel care controlează genele noastre. Mai degrabă decât a fi victime
ale eredităţii, noi suntem, de fapt, stăpânii genomului nostru.
Noua ştiinţă a epigeneticii lămureşte cum mintea noastră (percepţiile,
atitudinile şi emoţiile) dirijează biologia şi comportamentul. În tot timpul copilăriei
percepţiile noastre primare referitoare la viaţă au fost programate cu credinţe
culturale. De vreme ce percepţiile dirijează comportamentul şi activitatea genelor,
credinţele culturale devin biologie. De exemplu, suntem noi violenţi deoarece
suntem predispuşi genetic la violenţă? Ştiinţa noua arată că oricare din variante
ar putea fi adevărată.
Biologia celulară este importantă deoarece corpul uman este de fapt o
comunitate de aproape 50 de trilioane de celule. Carcateristicile fizice şi
comportamentale ale celulelor sunt derivate din peste 150,000 de structuri
proteine diferite ale căror structure sunt programate în genele noastre. Una
dintre credinţele cele mai sfinte ale biologiei, codificată a Dogma Centrală,
stipulează că informaţia în biologie curge într-o singură direcţie: de la DNA la RNA
la proteină. În consecinţă, Dogma Centrală furnizează noţiunii de determinism
genetic credinţa că genele “controlează” caracterul vieţii. Cărţile şi mass media
încă informează publicul că genele îi controlează viaţa, fără a ţine seama de
faptul că majoritatea biologilor sunt acum conştienţi că această afirmaţie
simplificată nu este validă. Între 1970 şi 80 ca membru plin al Şcolii de medicină
din cadrul Universităţii Wisconsin, programam sârguincios Dogma Centrală în
minţile maleabile ale studenţilor în medicină. Oricum, activitatea mea universitară
se referea în primul rând cu cercetarea în domeniul distrofiei musculare folosind
culture de celule stem clonate. Celulele clonate sunt create prin inocularea unei
singure celule stem într-o masă de cultură şi, permiţându-i să se dividă de mai
multe ori, să producă mii de celule identice genetic.
Spre surpriza mea, am văzut că schimbând unele din componentele texturii
mesei de cultură sau schimbând compoziţia gazelor atmosferice ale incubatorului,
puteam să alterez profund soarta celulelor mele de cultură. De exemplu, am rupt
cultura de celule stem în trei părţi, fiecare fiind expusă la condiţii de mediu
diferite. Într-una dintre texturi celulele au format muşchi, în alta au format os, iar
în masa care a rămas celulele au format grăsime (ţesut adipos). De vreme ce în
cultură eu am semănat celule stem identice din punct de vedere genetic, era clar
că soarta diferită a celulelor se afla sub controlul mediului de cultură şi NU a
genelor.
Şefii mi-au considerat studiile “eretice”, de vreme ce ei aveau în vedere
Dogma de control a genelor. Erezii, dogme… mi-am dat seama că ştiinţa modernă
era întrucâtva asemănătoare unei religii! Aceste studii, demonstrând că celulele
nu erau “controlate” de gene, au accentuat puterea hranei asupra naturii în
influenţarea vieţilor noastre.
Deşi cercetarea a stabilit că genele nu controlează viaţa, cărţile de
specialitate şi mass media se referă încă la un nucleu de gene ca fiind celula
creierului, hrănind credinţa depăşită că genele controlează biologia. Acum 20 de
ani, recunoscusem că nucleul nu era creierul, că era echivalent din punct de
vedere funcţional gonadelor celulei, participând strict la reproducerea celulară. În
plus, experimente în cadrul cărora nucleul celulei este îndepărtat, au arătat că
celulele pot trăi şi exprima comportamente complexe încă două luni fără a avea
vreo genă.
Îmboldit de provocările colegilor mei care nu credeau, mi-am refocalizat
cercetarea pentru identificarea mecanismelor prin care informaţia ambientului
controla comportamentul şi genetica. În cele din urmă căutarea mea a revelat
faptul că “pielea” celulei (membrane celulară) era responsabilă pentru citirea şi
reacţia la condiţiile ambientale. “Mişcări bruşte (răsuciri)” în membrană erau
cuprinse în receptori proteici, echivalentul celulei pentru ochi, urechi şi nas, care
citesc semnale ambientale, şi efectuatori proteici care activau funcţiile celulei sau
citirea genelor. “Mişcările bruşte” ale membranei sunt unităţi moleculare de
percepţie folosite în reglarea biologiei celulei. Membrana, mai precis “mem-creier
(engl. Brain)” reprezintă echivalentul celular al creierului. Înţelegerea structurii şi
funcţionării membranei ar fi cheia pentru înţelegerea naturii vieţii. În 1985, eu
revizuiam arhitectura şi comportamentul molecular al membranei celulare ca
processor ambiental al informaţiei. Altfel spus, am pus pe hârtie o serie de fraze
descriptive folosind termeni pe care nu-i mai folosisem înainte. M-am oprit şi am
revizuit ceea ce tocmai scrisesem: “Membrana celulară este un cristal lichid,
semiconductor cu porţi şi canale.”
Ca biolog în domeniul celulelor, eu nu folosisem niciodată această
exprimare, şi totuşi ele îmi păreau familiare. Unde le auzisem? Pe colţul biroului
meu, mi-am zărit primul computer, un Macintosh cu faţa zâmbitoare, şi lângă el o
cartepe care o citisem intitulată Înţelegându-vă Microprocesorul. Pe pagina a treia
din Introducere, era definiţia unui chip de computer, “…un semiconductor de
cristal cu porţi şi canale.”
Am îngheţat. Următoarea secvenţă de gânduri s-a petrecut probabil în
milionimi de secunde, dar mie mi s-au părut ore. Întâi m-am gândit, “Ce
coincidenţă…membrana celulei şi un chip de computer au aceeaşi definiţie!” Şi
apoi, după încă câteva milionimi de secundă-ore, m-a trăsnit, “Nu a fost o simplă
coincidenţă! Arhitectura şi comportamentul molecular al chipului de computer
este esenţial identică cu membrane unei celule!” Membrana nu este analogă
chipului; membrane este homologă chipului. Asta înseamnă, că membrana “nu
este ca un chip”, membrana ESTE un chip.
Membrana celulară este un echivalent celular pe bază pe carbon a unui chip
de computer pe bază de silicon. Fiecare celulă este un chip programabil, cu un
centru conducător hard (nucleul) conţinând software (genele). Aşa cum se
întâmplă în cazul computerelor convenţionale pe bază de silicon, datele celulare
sunt introduse prin keyboard – formată din mii de membrane receptoare proteice
acordate pentru semnale ambientale diferite. Acestea sunt convertite în
comportament celular de efectorul proteic al membranei.
Aproximativ acum 10 ani, noua ştiinţă a epigeneticii s-a dezvoltat pentru a
descrie mecanismele moleculare prin care semnalele ambientale controlează
dinamic activitatea genelor. Cel mai important, mecanismele epigenetice pot
genera peste 30,000 de variaţii de proteină diferite de la fiecare proiect de genă.
Contrar credinţei că genele sunt programe hardwired, epigenetica revelează că
programele genelor se pot rescrie dând posibilitate celulelor să se adapteze la
ambiente dinamice. Ştiinţa epigenetică demonstrează că nucleul celulei este un
hard disk citit-scris, în care software-ul de genă este programat de reacţia
membranei la percepţiile ambientale.
De vreme ce celulele răspund la semnalele mediului, de ce nu suntem noi
“clone” umane fiind expuşi la acelaşi mediu? Răspunsul, nu există doi oameni
biologic identici; trupul tău va respinge un ţesut sau grefă de la oricine altcineva
recunoscând celulele străine ca nefiind ale sale. În acelaşi mod, celulele tale vor fi
respinse de către oricare alt recipient din acelaşi motiv.
Unde se află identitatea unui individ? Celulele fiecărui corp au un set unic
de proteine membranice (?) pe suprafaţa lor exterioară. Medicina identifică
existenţa unui subset al acestor receptori ca fiind auto-receptori, adică “primitori
proprii.” Când receptorii proprii sunt îndepărtaţi de la o celulă ea devine o celulă
generică, fiind transplantabilă în orice organism fără a fi respinsă. Transferând
setul de auto-receptori ai unei personae la celula alteia se va transfera şi “dreptul
de proprietate” a celulei respective.
De unde vine identitatea noastră? Aparent, ea este un “semnal” unic din
câmpul citit de către auto-receptorii noştri. Important este faptul că această
comunicare este cu dublu sens; semnalele nu doar vin în celulă, întrucât
conştienţa experienţei estze trimisă înapoi la camp şi schimbă sursa Forţele care
se mişcă invizibil descries de biofizica cuantică şi care activează auto-receptorii
sunt aceleaşi cu cele cunoscute ca fiind spirit.
Interesant, semnalele care definesc eul sunt încă în mediu/ambient chiar
dacă celulele mor şi nu sunt acolo ca să fie citite. Şi chiar mai interesant, un
“nou” copil poate intra în viaţă expunând un set “vechi” de auto-receptori –
“vechiul” suflet va veni înapoi pe calea aerului…reâncarnare!
Pentru un individ care nu credea în spiritualitate, înţelegând natura
membranei mi-a zdruncinat viaţa. A fost un moment de transformare pentru
mine să descopăr că NU sunt un robot biochimic, ci o comunitate controlată
spiritual de celule programabile care acum colaborează cu alte “comunităţi” de
Comentarii
Trimiteți un comentariu